Viața-n paișpe

M-am lepădat de fake

M-am decis acum ceva timp ca nu are rost sa-mi irosesc sinele adevărat încercând sa ma ascund după deget doar de teama reactiei celorlalti. Am crescut cu “aoleu, ce va zice lumea”, pentru ca așa au fost vremurile, cand trebuia doar sa taci, sa faci si sa-ti vezi de treaba ta. Unde mai pui ca era rusine sa spui ce gândești sau sa te arați in alt fel decât cel impus de societate, ca nu cumva tanti Gigica împreuna cu tanti Florica sa te vorbească si sa-ti facă neamu’ de ras. Însă consider ca libertatea căpătată de după comunism, ar trebui folosită mai cu cap, nu cu coada între picioare. Si ar trebui sa facem asta pentru binele nostru, dar si al celor din jur. 

Am ales, si asta se datorează si câtorva persoane apropiate, sa ma expun in adevarata mea natura, iar asta s-a potrivit dorinței mele de a face o diferența intr-o lume atât de superficiala. Si le mulțumesc. In special lui Mr.V., care face parte din categoria oamenilor ce nu văd rostul expunerii pe rețelele de socializare intr-un mod fals. Si are MARE dreptate. Radem, zâmbim, hahaha, ce familie frumoasa avem si ce minunați suntem, ce machiaj, ce haine, ce mașina, ce casa, ce vacanța, iar cand revenim la viata adevarata, cea din spatele telefonului, poveștile sunt cu totul altele. Apăi cum sa am eu încredere in cineva, care e tot un zâmbet, norișor roz si curcubee in plete pe Facebook, iar cand ne intalnim, dau de o cu totul alta persoana. Doar pentru ca ceilalți nu ne văd in momentele urate, nu înseamnă ca trebuie sa ne pierdem verticalitatea atunci cand ne afișăm pe social media. Si asta din punctul meu de vedere se numește a fi integru

De ce nu ne arătam si cand suntem triști, furioși, deprimați, frustrați, cand ne spargem oale in cap si ne bălăcărim, cand suferim de ne sar capacele sau ne certam ca la usa cortului. Noooo, pai atunci n-am mai avea like-uri. Dar cu ce te încălzesc? E adevărat, rufele se spala in familie, caci ar fi crunt sa vedem video-uri despre cum se cearta oamenii in casele lor :))), si n-am face decât sa transmitem si mai mult negativism, ceea ce eu zic ca e s-asa destul. Dar poate si din asta am putea trage ceva foloase. Stima de sine, aprecierile si laudele ar trebui sa vina in primul rând din interiorul nostru, sa ne gândim la noi, sa facem introspectie, sa ne analizam, sa luam măsuri si sa facem ce știm ca ne cere sufletul, astfel încât sa fim oameni demni de primit un “like adevărat”, care sa vina in primul rând de la persoanele dragi, si apoi si de la cei care nu ne cunosc. 

Eu ma gândesc aici la copii. Văd cum mulți parinti le cer sa zâmbească frumos si cu toți dinții la camera, aproape chinuiți sărmanii de atâtea poze, ca ei oricum nu le văd rostul. Dacă vrei sa-ti aduci aminte de el sau el sa se vada peste ani intr-un album, da-i voie sa fie cum vrea in fata aparatului, căci altfel, va avea 5000 de poze numai zâmbind si atunci se va întreba “De ce naiba râdeam atât?”. Ce vor învăța din asta? Ce le transmitem noi prin exemplul nostru? Sa trăiască fals, in doua lumi paralele, sa tragă toată viata la jug ca sa aibă ce arata pe Instagram, sa zâmbească doar cand li se cere asta si sa-si reprime emoțiile ca sa nu fie criticati si batjocoriți de ceilalți? 

Nu sunt ipocrita, si recunosc ca a fost o vreme cand făceam si eu asta, cumva fără sa-mi dau seama ca asta facem toți de fapt. Ne ascundem. Aruncam doar firimiturile care ne convin, ca ceilalți sa le ciuguleasca si sa se simtă sătui cu imaginea noastră glorioasă. Eu imi doream, si in continuare imi doresc, sa transmit pozitivitate si sa inspir oamenii. E ceva ce vine dinăuntrul meu. Ma arătam numai un zambet, in ideea ca oamenii vor face la fel si vom crea împreuna un aer de bunăstare pe care il vom putea respira toți cu plămânii deschiși si curați. Însă acum imi dau seama ca lucrurile nu funcționează chiar așa. Ca sa fii veritabil, e nevoie de curaj. Iar asta înseamnă sa te arați fix așa cum ești, cu bune, cu mai puțin bune. 

Ma veți vedea probabil cu fete strâmbe, nemachiata, nearanjata, cu un ochi șui, in haine de casa, cu moaca plouată, ca plâng, ca-s furioasa, nu știu. Cert e ca toate astea nu fac altceva decât sa-mi învingă încă o data teama de judecata. Nu-mi mai pasa. Știu cine sunt, știu cât valorez, ma iubesc si ma apreciez pentru tot ce am reușit sa construiesc cu mine de-a lungul timpului. Si sunt al naibii de mândra de asta. 

Sper ca si copiii mei sa facă la fel, iar noi vom fi lângă ei sa-i sprijinim, sa le arătam prin iubire si încurajare ce diamante neprețuite sunt, iar dacă ceilalți vor încerca sa-i doboare, sa știe ca oamenii judeca doar pentru ca au răni si nu se pot accepta pe ei înșiși, si astfel sa-i trateze cu empatie si compasiune. 

Dacă ai o părere despre asta, aștept cu drag gândurile tale.

Îmbrățișări,

Cami

2 Comments

  • Monica

    Foarte adevarat! Asa ar trebui sa gandim cu totii! Sa fim un pic mai reali si sa aratam ca e ok sa fi un pic “prafuit” pe social media. Nu e necesar sa fi mereu ca scos din cutie. ☺️

    • Cami Bistrae

      Exaaaact! Sa încercam un pic sa fim mai blânzi unii cu alții. Fiecare are povestea lui. Sa acceptam ca nu ne ridica nimeni statuie dacă ne străduim sa fim altceva decât ceea ce suntem 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published.