Viața-n paișpe

Fiecare om are povestea lui. Nu judeca

Dintr-un instinct vulcanic, avem tendința de a eticheta, de a trage concluzii, de a da soluții si rezoluții despre vietile oamenilor, fără sa avem in schimb toate datele problemei, crezand eronat ca din doua-trei vorbe auzite si câteva imagini văzute putem reface istoria. De cele mai multe ori, nici nu întrebam, nici nu ascultam, ci ne grăbim sa ne arătăm egoul potent, si sa aruncam cu răspunsuri ca intr-un joc de darts, unde cerculetul din mijloc este adevarul. 

Oamenilor le este greu sa povestească anumite experiențe, detalii dureroase, sa-si dezvăluie viata, însă asta nici nu ne da noua celorlalți dreptul de a închide fraza si de a pune semn de punctuatie situației, după bunul plac. 

Povestea mea începe in data de 06.04.1989. Plai dobrogean, mamă româncă, tată tătar, familie mică. Parinti la 20 si un pic de ani, in trend cu vremurile ceausiste, ai mei s-au luat din dragoste, uniți cumva împotriva lumii si a firii tătărești. Babai solist si cântăreț la chitara, mama sculptor in fabrica de mobila din oraș. Tabloul promițător al unei familii fericite n-a apucat sa fie complet conturat, totul disipandu-se in jurul vârstei mele de 3 ani. Dupa alti 3 ani de la divorț, mama se recăsătorește cu un bărbat roman, tata minunat ce-mi este si astăzi, si tot de atunci am si un frate. Am locuit intr-un cămin de nefamilisti, o garsoniera micuța (si cand zic micuța, zic miiiiiicuta :))) )ce-o avea tata, unde exista doar o singura baie comuna pe fiecare etaj. Ai mei si-au dorit mai mult de atât. Gradinita si scoala primara le-am terminat acolo in cartier, perioada in care s-a născut si prima mea pasiune, dansul sportiv, urmând ca din clasa a 5-a sa ma mut la Liceul de Arta si totodata intr-un apartament cu 3 camere, la ceva cartiere mai jos. Întotdeauna am fost un copil conștiincios la scoala, mai mult de frica mamei, dar si din dorinta mea de a fi printre fruntașii clasei. Capitolul “Balet” început la arte s-a terminat pentru mine in clasa a 8-a, cand mi-am dat seama ca nu ma văd făcând asta pentru tot restul vietii si deja puteam decide mai mult pentru mine, alegând astfel sa urmez un liceu de limbi străine. In toată perioada asta, vacantele le petreceam la țara, având 4 sate diferite cu bunici, si nu tot timpul agream treaba asta, ca stăteam si mult :))) Mi-ar fi plăcut măcar una din vacante sa o petrecem cu toții, ca familie sau sa merg si eu in tabere. Nada. Nicht. Nihil. Acum ca stau bine sa ma gândesc, cred ca Singurătatea din vacantele alea a crescut in mine lumea mea interioară de acum. La 16 ani am avut primul job sezonier, ospătar la una din terasele de vara, si tot atunci, o data cu criza ruinării fabricilor din Romania, mama a decis sa plece in Italia. Al doilea moment socant din viata mea, după divorț. Dragostea începea sa-si facă loc o data cu prima relație, însă iubirea de sine nu era consolidata deloc. La 17 ani am avut ocazia sa intru in lumea modei, însă am simțit ca e un domeniu ce nu-mi inspira încredere, plus ca mi-am zis ca frumusetea pe la 25 de ani se termina, si deci nu e treaba de viitor. După 19 ani am început primul job serios, part-time, din dorinta de a urma totuși si facultatea. Tot atunci am început si colaborarea intr-o trupa de dans, căci imi plăcea mult sa fac asta, si vremurile din punct de vedere financiar nu erau deloc ușoare. Pe parte sentimentala, lucrurile nu erau deloc roz, si aveam sa traiesc cea mai traumatizantă relație a mea, relație in care am cunoscut violenta si infidelitatea. La 23 de ani aveam primul job full-time, cu funcție de consilier vanzari auto pentru un brand premium de renume. Pana acum, a fost jobul cu cele mai multe realizari profesionale si satisfacții financiare, moment in care am reușit pe barba mea sa-mi cumpar un apartament. Facultatea am reușit sa o termin, însă fără diploma (sper sa reușesc cât de curând sa fac si asta). Cu greu am învins relația toxica, începând o noua legătura frumoasa, pentru care in schimb timingul nu a fost cel potrivit, pentru ca eu eram prea buimacă si prea răvășită in interior. Mama revine in țara si încercam cumva sa ne reluam relația si sa umplem golurile lăsate. 

Ei, si cam de aici a început declinul meu. Nu știu cum naiba s-a făcut, ca mi se prăbușeau toate turnurile. Si cel profesional, si financiar, si sentimental, si social, nu știu.. tot! Imi venea sa ma jupoi si sa ma schimb intr-un alt corp, intr-o alta viata. Măi, suferea in mine si ultima celula posibila care-mi întregește trupul. Atunci am căzut. In genunchi. In biserica. Efectiv am intrat in biserica de lângă casa, si-am început sa plâng, doborata de toată durerea, moment in care i-am spus Lui ca.. eu nu știu ce mai e de făcut. Nu mai vedeam nici cea mai mică luminita, nimic! Ceata! Negru! Acela a fost momentul in care eu m-am abandonat, si-am lăsat credinta sa-si facă loc in inima mea. Acela a fost momentul in care viata mea s-a transformat in ceea ce este acum cea mai frumoasa poveste. Începeam sa am parte de momente incredibile, cum ar fi călătoria mea de una singura in Bali, cand mi-am zis ca n-am nevoie neaparat de cineva pentru a putea face asta. Dacă as fi așteptat sa am o relație ca sa fac asta, si ea ar fi venit in 5 ani, eu in timpul asta nu mai călătoream? :))) Mi se parea stupid numai cand ma gândeam :))) așa ca am dat click pe bilet si am plecat. Iar asta cred ca a fost momentul definitoriu care m-a făcut cumva sa simt ca mi-am preluat fraiele propriei vieți. L-am cunoscut pe Mr.V., am simțit ca suntem unul pentru celălat, ne-am întemeiat imediat o familie, si la 28 de ani aveam primul nostru bebe. 

Toate astea au făcut din mine persoana care sunt azi, si chiar si fără una din experiențe, eu n-as mai fi la fel acum. Sunt recunoscătoare pentru tot si n-as schimba nimic, căci așa imi pot tine acum copiii in brațe si soțul de mana. Multe din capitole le voi detalia pe parcurs.

Am învățat sa nu judec, si eventual sa întreb, iar apoi sa îmbrac totul in compasiune si suport, căci nu știi ce-i in sufletul omului decât dacă ai fost in pielea lui. 

Foto: Cristian Mereuta
Foto: Cristian Mereuta
Foto: Cristian Mereuta
Foto: Cristian Mereuta
Foto: N. Dorin Stefan

2 Comments

  • Monica

    Wow! Am citit aproape fara sa respir! De aceea se spune ca orice lucru in viata se intampla cu un scop. Iar toate aceste trairi ale tale te-au facut omul minunat care esti azi! Desi, sunt absolut sigura ca ai fi fost minunata si fara atatea incercari. Dar, important este unde te afli acum – in acel loc plin de recunostinta, credinta, acceptare si dorinta arzatoare de cunoastere! 🙌🏻
    ♥️♥️♥️

    • Cami Bistrae

      Înseamnă mult pentru mine, in primul rând ca ti-ai petrecut un timp sa citești 🤩🤗💛 Imi doresc sa nu mai existe atâta ura si judecata, si de aceea mi-am pus trăirile in articolul asta. Am fost jos, jos de tot, si știu ca sunt si alti oameni care poate fix in momentul asta trec prin momente dificile. Sa fim mai buni, sa fim alături unii de alții, căci e tare greu sa fii singur împotriva lumii așa. Te pup cu drag!

Leave a Reply

Your email address will not be published.