Planeta-Mamă

Copilul nu e ghena de-aruncat frustrări

Suna dur? Poate ca da. Dar tocmai pentru ca multi fac asta, consider ca nu e loc de vreun menaj.

Subiectul “parenting” este unul mega-discutat si aparent complex, însă daca tot ceea ce facem se învârte in jurul ideii ca noi suntem doar niste adultii responsabili pentru crearea unui mediu fertil in care copiii sa-si poata manifesta perfecțiunea, atunci lucrurile devin foarte simple. Toți suntem egali si minunați din naștere. Ce se întâmpla pe parcurs e diferit. Raportul acesta copil-părinte se construiește începând cu prima secunda din care el apare in burtica mamei. Din acel moment el deja poate experimenta dragostea sau ura, bucuria sau tristetea. Mulți parinti înca nu știu sau încă funcționează pe metode vechi despre ceea ce ar trebui sa însemne o buna creștere a unui copil, ca el sa se poată dezvolta in armonie, cu dragoste si respect de sine, toate apoi proiectate si in jur. Intotdeauna am considerat ca un copil e ca o coala albă, pe care tu alegi ce vrei sa scrii. “Parentingul nu este despre copii, este despre noi, parintii. Este despre felul in care reacționam la modul lor de a fi, la asteptarile lor, la problemele specifice nivelului lor de dezvoltare si vârstei, ce le place si ce nu”, enunța atât de fumos Mirela Horumba pe site-ul republica.ro. 

Privește te rog retrospectiv la toate momentele cand ai țipat la copilul tău. Sau poate l-ai smucit. Ba poate chiar l-ai si lovit. Mai tare, mai încet, nu-i nici o diferența, si nici nu încap scuze, căci tot violenta se numește. As vrea sa-ti amintești dacă te-ai uitat vreun moment la chipul lui, in momentul tău de furie. L-ai privit vreodată-n ochi? Probabil ca nu. De ce? Pentru ca tu nu aveai ochi. In fata lui se arătau demonii tai. Si nu e chiar de condamnat, căci neguri neînțelese șad deasupra noastră. Hai sa coboram puțin in adâncuri

La nivel spiritual, conform filozofiei chineze, orice vedem sau simțim in lumea asta are un dualism yin-yang, prezentat ca fiind doua forte complementare, si nu opuse. Astfel, așa cum de exemplu, lumina nu poate exista fără întuneric, nici binele nu poate exista fără rău. Iar asta se manifesta in noi toți. 

La nivel psihologic, intr-o prezentare TEDx numita “Cum devin oamenii obișnuiți monștri.. sau eroi”, a lui Philip Zimbardo, psiholog si autor al cartii “Efectul Lucifer”, treaba asta cu binele si răul e detaliata intr-un mod atât de frumos, cu exemple revelatoare, si revoltătoare pe alocuri: “Efectul Lucifer, deşi se concentrează pe negative — exemplele negative care pot deveni oamenii, nu părţile negative deja existente în oameni — m-au condus la o definiţie psihologică: răul este exercitarea puterii. Şi aceasta este cheia: totul se rezumă la putere. Să faci rău psihic oamenilor în mod intenţionat, să răneşti oameni fizic, să omori oameni sau idei, şi să comiţi crime împotriva umanităţii. Dacă pe Google căutaţi “rău”, un cuvânt care cu siguranţă ar fi trebuit să fie învechit până acum, primiţi 136 milioane de rezultate într-o treime de secundă.” Tot el spune ca “dacă vrei să schimbi o persoană, trebuie să schimbi situaţia. Dacă vrei să schimbi situaţia, trebuie să ştii unde se află puterea în acel sistem. Deci Efectul Lucifer implică înţelegerea transformării caracterului uman cu aceşti trei factori. Şi este o interdependenţă dinamică. Ce aduc aceşti oameni în situaţia dată? Ce poate scoate situatia din ei? Şi care este sistemul care creează şi menţine situaţia?” 

Din toată povestea asta înțelegem ca, atât binele, cât si răul exista tot timpul in oameni, știți voi, dracusorul pe umărul stâng si îngerașul pe umărul drept. Ei stau veșnic pe aceeași linie de plutire, ca doua rândunele pașnice pe un cablu de curent. Ce e crucial e cum răspundem noi in fata unei situații critice, situație de-aia care ne scoate aburii aia demenți cand oala e sub presiune. Si-atunci ce facem? Il rugam pe îngeraș sa sufle si sa dea focul mai încet, sau ii dam drăcușorului in mâna un arzător si-l mânam sa-nceapa discoteca? 

Oamenii sunt ființe complexe, cu trăiri multiple, pe care nici ei nu si le pot defini de cele mai multe ori, pentru ca n-am fost îndrumati sa facem asta, generație după generație. De aceea e atât de important sa ne descoperim pe noi înșine, sa săpam, sa șlefuim si sa fim noi adevărați alchimiști. Ma bucur enorm ca in ultimii ani se pune preț pe dezvoltarea personala, pe inteligenta emoțională si educația cu blandete a copiilor, ca sa ajungem intr-un final sa trăim in lumea aia buna despre care se vorbește, se cânta, se scrie, se propovăduieste de mii de ani. 

Dintre zecile de stări, una dintre cele mai intense pe care omul o experimentează este aceea de frustrare, mai ales acum, in era Facebook-online-urban-jungle. “Ritmul alert in care se desfasoara evenimentele din viata noastra, presiunea generata de competitia din viata profesionala sau multitudinea de sarcini din sfera familiala sunt cateva elemente care pot favoriza aparitia frustrarii”, spun cei de la psychologies.ro, iar cand vine vorba despre sfera familiala, jihadul se dezlănțuie.

Viata de părinte nu-i ușoară, mai ales a celor aflați la început de drum, neexperimentați, cu 1000 de întrebări si milioane de temeri. In călătoria asta ai șansa sa te întâlnești cu dragostea necondiționată, cu puritatea vieții, cu zambetul si bucuria unui joc, cu inocenta fără de rău, dar si cu tine. Da! O data cu apariția unui copil, te descoperi pe tine, dacă nu ai făcut-o deja pana la acel moment, si chiar si dacă știi cate ceva despre tine, tot mai sunt cotloane de cotrobăit. Iti găsești părțile bune, devii mândru de ele, dar mai ales, le scoti de sub praf pe alea rele, nasoale, înfundate si păstrate in adâncurile ființei tale.l de la momentul facerii. Dragonii ăștia ar fi stat acolo mult si bine, dacă n-ar fi fost activati de diverse situații, cărări necălcate pe care poate n-ai mai fost. Necunoscutul pentru mulți e înfricoșător.

Excesul de putere al unui adult se răsfrânge de multe ori asupra copilului, intr-un mod greșit, doar pentru ca noi avem senzația ca suntem mai puternici, si ei mai slabi, noi știm mai multe, iar ei prea puțin, ei trebuie sa ne respecte pe noi, noi pe ei nu. Avem așteptări din partea lor, dorințe si ideologii pe care vrem ca ei sa le împlineasca instant, acum si pe loc. Si cand ei își exprima independenta si dreptul la liberul arbitru, pe noi ne-apuca toate spumele. Mi-amintesc de un moment de-al nostru critic, in care ne imbulzeam toți la usa, unii peste alții, sa ieșim mai repede afara, căci trebuia sa plecam cu ceva treaba. David nu voia sa se încalțe, noi ne grăbeam, el începuse sa se smiorcăie, Natalia plângea si ea, iar eu sub toata presiunea aia, cu toată clepsidra timpului pe cap, efectiv am izbucnit intr-un tantrum, bătând din maini si din picioare, tropăind in sus si-n jos cu o vocie de bocitoare: “Dee ceee nu maaa inteeeleege si el pe miiiine, măcar O dataaa?” 😭😭Atunci a fost prima oară cand m-am auzit. Abia atunci, cand am spus-o cu voce tare, am realizat cu-adevărat ca nu el trebuie sa ma înțeleagă pe mine. Ci EU pe EL. In tot procesul meu de a cobori din corcoduș si de a pătrunde in lumea celor mici pentru a vedea totul la o scara mai mică cu scopul armonizarii absolute, o contribuție masiva a avut-o Mr.V. Un pacifist convins, el niciodată nu a văzut drept buna soluție varianta de a țipa, de a te înverșuna sau de a deveni in vreun fel violent, mai ales ca noi amândoi, la fel ca mulți din generația noastră, dar si cele anterioare, am crescut crezand ca toate astea sunt normale. M-a înfrânat din a-mi iesi din fire, mi-a explicat, m-a înțeles, iar asta a fost reciproc valabil, si fix asta facem si cu copilul. Încă am momente cand pur si simplu mușc din pumn, dar respir, aștept si las monstrul sa se duca la culcare. 

Bunăstarea parintelui, si cea ca individ in general, contează enorm in viata asta de familie, si e de datoria noastră sa ne cunoaștem plusurile si minusurile, sa ne știm punctele sensibile, sa ne exersam răbdarea si înțelepciunea, si sa facem tot ce simțim ca avem nevoie pentru a fi zen, chit ca asta înseamnă o plimbare, un masaj, o șueta cu prieteni, o cafea in liniște sau orice alt lucru mărunt, dacă cele mărețe încă nu le putem împlini in perioada lor de frageda pruncie. Sa ne deversam nemulțumirile in copii nu face altceva decât sa ascută cele doua tăișuri ale cuțitului, in care mai târziu ne vom putea tăia. Fiți blânzi, dragi parinti! Cu ei! Cu voi! Cu viata! 

Leave a Reply

Your email address will not be published.