N-am știut că ceea ce făceam eu aproape zilnic nu se numea “curățenie”, ci doar un du-te-vino furnicăresc”, mai exact o oboseală infinită prin definiție. Singurele rezultate vizibile erau mulți kilometri de mers prin casă și mii de frustrări adunate. Am realizat asta abia după ce (n-aș fi zis) am citit o carte.  Sunt genul de persoană care nu poate gândi în dezordine. Mă irită însăși ideea de a trăi într-un astfel de mediu, darămite să fiu și martoră a unei astfel de realități. Nu pot sta cu mâinile încrucișate, asistând amorțită la o casă ca un câmp de luptă, cu haine aruncate în toate părțile, praf de două degete,…