E târziu. Capul mi-a căzut pe saltea. Ascult ploaia ce cu sârguință își aruncă picăturile pe pământ. Cine ar fi zis că îmi va plăcea atât de mult sunetul ăsta? Mă liniștește. Ziua, îmi place s-o privesc în toată consecvența ei din fotoliul meu așezat la geam, cu o carte în mână. Seara la culcare, parcă aud cel mai calmant cântec de leagăn. Sunt protejată. Eu sunt aici, ea e acolo. E ea, ploaia mea.  Acum zece ani sigur n-aș fi spus asta. Nu eram foarte prietenă cu ploaia, asa cum nu eram prietenă cu tot ce-mi părea trist. Nu știam că de fapt, eu ii păream trista ploii. Eram…